Bijuteria prețioasă

Dragii mei, astăzi vom asculta o poveste despre o mică libelulă care a învățat că, desi este mica poate ajuta și poate face bine. Haideți să vedem cum a reușit ea să fie de folos atunci când prietenii aveau nevoie!

Într-o dimineață senină de vară, când roua încă strălucea pe frunzele lucioase și razele soarelui mângâiau poiana, o libelulă zbura grațios deasupra florilor, lăsând în urmă dâre scânteietoare, ca niște fire de lumină în mișcare. Era Lina. Aripile ei luciau în toate culorile curcubeului — albastru, verde, auriu — de parcă purta cu ea o bucată din cer. Avea ochii ca două bile uriașe, cu mii de lentile mici care o ajutau să vadă totul — și chiar și ce se întâmplă în spate! Dar tot se simțea... mică și neimportantă.

Zbura sus, jos, înainte și înapoi, plutea pe loc, apoi se rostogolea în aer într-o piruetă. Oamenii o numeau „bijuterie zburătoare", dar ea nu se simțea deloc prețioasă.

Tocmai atunci, de jos, din iarbă, brotacul Verdețel i-a strigat:

— Hei, Lina! Hai la întrecere până la stejarul cel mare! Cine ajunge primul câștigă o frunză de trifoi!

Lina a zâmbit. Nimeni n-o întrecea la viteză! A bătut din aripi, și ZZZZZ-ZZZ!, a pornit ca o săgeată. Verdețel nici nu apucase să sară a doua oară și Lina deja se întorcea.

— Am câștigat! Dar nu-mi trebuie trifoiul, îl poți păstra, Verdețel.

— Tu ești cea mai rapidă din poiană! a râs brotacul.

Lina a zâmbit… dar înăuntru tot simțea un gol care nu-i dădea pace.

Când soarele era sus pe cer și toți prietenii din Poiana Păcii se jucau fericiți, un zumzet ciudat a început să se audă dinspre pădure. Încet-încet, un nor negru de țânțari a început să se apropie. Țânțari mulți și flămânzi, care veneau din mlaștinile dincolo de deal.

Copiii care veniseră cu părinții la picnic au început să strige:

— Au! M-a înțepat!

— Mami, mă doare!

Părinții încercau să-i protejeze, fără prea mare succes.

Furnicuțele s-au ascuns sub pământ, albinuțele au fugit in stup, iar greierii s-au ascuns sub frunze. Numai bătrâna buburuză Buni a rămas pe loc, privind cerul cu tristețe.

— Of, dacă am avea pe cineva care să ne salveze…

Lina s-a oprit din zbor și a privit norul de țânțari. Ochii ei mari, care puteau vedea aproape tot în jur, au urmărit fiecare mișcare. Se simțea speriată… dar și hotărâtă.

— Poate că Dumnezeu m-a făcut așa tocmai pentru acest moment! a spus ea cu un fior în inimă.

Și și-a amintit de ce spusese greierul-cântăreț cu câteva seri înainte:

„Tot ce faceți, să faceți din toată inima, ca pentru Domnul."

Lina s-a înălțat. A zbârnâit prin aer ca o rachetă. Cu aripile-i strălucitoare, zbura printre țânțari, prinzându-i cu picioarele ei ca niște cleștișori. Se răsucea, urca, cobora, făcea cercuri și spirale. Părea un dans între cer și frunziș!

Țânțarii se speriau și zburau în toate părțile.

— Zboară, bijuterie zburătoare! a strigat un copil de jos.

În câteva minute, norul negru dispăruse. Copiii s-au așezat liniștiți pe păturile de picnic, râzând și mâncând în voie. Animalele au ieșit din ascunzișuri.

Buburuză Buni a privit-o pe Lina cu ochii umezi:

— Îți mulțumim, Lina. Ai folosit bine darurile tale, și ai fost de mare ajutor. Dumnezeu a pus în tine ceva cu totul deosebit… și astăzi am văzut cu toții asta.

Lina s-a așezat pe o floare și și-a privit aripile care sclipeau în soare. Acum nu mai păreau doar frumoase. Păreau importante. Ea era importantă. Nu pentru că zbura frumos sau era rapidă. Ci pentru că a ales să folosească tot ce avea... cu inimă bună.

Dumnezeu ne-a făcut pe fiecare cu daruri frumoase. El vrea să le folosim cu bucurie ca să-i ajutăm pe ceilalți. Chiar și lucrurile mici pe care le facem pot aduce mult bine.

V-a plăcut povestea, copii? Ați văzut că libelula Lina nu a spus „sunt prea mică", ci a făcut bine acolo unde a putut. Așa și noi: chiar dacă suntem mici, putem să ajutăm, să fim buni și să aducem bucurie în jurul nostru. Dumnezeu Se bucură de fiecare lucru bun pe care îl facem.

Ne vedem curând cu o altă poveste frumoasă!