Calea împăcării
O poveste despre bufnița Bibi care învață pe vulpița Rozi și iepurele Albinu despre pace, iertare și înțelegere în tundra înghețată.
Dragii mei,
astăzi vreau să vă spun o poveste dintr-un loc unde totul e acoperit cu zăpadă moale și albă ca laptele — tundra înghețată. Acolo trăiește o bufniță specială, care nu doar că vede bine și zboară fără zgomot, dar mai ales… aduce pace acolo unde e ceartă.
Știți cum ne simțim uneori triști sau supărați pe cineva? Sau când doi prieteni se ceartă și nu mai vor să vorbească? Ei bine, povestea de azi ne învață ce înseamnă să fim împăciuitori, adică să ajutăm la liniște și înțelegere, exact cum ne învață și Domnul Isus:
Hai să ascultăm împreună ce a făcut bufnița Bibi atunci când doi prieteni s-au supărat...
Calea împăcării
Pe o tundră albă și liniștită, unde vântul adia ușor printre fulgii de zăpadă, trăia o bufniță polară cu pene ca spuma laptelui. O chema Bibi. Avea ochi mari, galbeni ca două stele și putea să întoarcă capul aproape cât un cerc întreg! Dar ce o făcea cu adevărat deosebită era inima ei. Bibi iubea pacea. Acolo unde era ceartă, ea aducea liniște. Unde era teamă, ea șoptea curaj.
Într-o zi, ceva tulbură liniștea tundrei. Vulpița Rozi și iepurele Albinu se certau de zor:
— Tu ai ros rădăcinile din grădina mea! strigă Rozi.
— Ba tu ai lăsat urme adânci și mi-ai stricat tunelul! răspunse Albinu, lovind cu lăbuța zăpada.
Animalele din jur se strânseră curioase. Ursulețul Mormo, renul Titi și chiar și șoricelul de zăpadă tremurau de emoție. Nimeni nu mai văzuse o ceartă atât de aprinsă.
Bibi, care stătea liniștită pe o creangă înaltă, învăluită în alb, îi privea cu atenție. Nu zbură imediat, ci ascultă. Urechile ei, mai fine decât un microfon, prindeau fiecare cuvânt, fiecare suspin.
Apoi, cu zborul ei tăcut ca o adiere, coborî între ei.
— Ce s-a întâmplat cu prietenia voastră? întrebă Bibi cu glas domol. Până ieri, mergeați împreună la izvor și vă jucați în zăpadă...
Rozi oftă:
— M-am simțit rănită, Bibi. Grădina mea e munca mea de toamnă...
Albinu oftă și el:
— Și eu m-am simțit trist. Tunelul meu e adăpostul meu...
Bibi îi privi pe amândoi, întorcând ușor capul ca să-i vadă bine cu ochii ei rotunzi.
— Știți ce spun păsările migratoare când se ceartă? întrebă ea.
— Nu... răspunseră ei curioși.
— „Să zburăm mai departe ușori, nu cu aripi pline de supărare."
Toți amuțiră.
— Iertarea nu șterge ce s-a întâmplat, dar liniștește inima. Iar o inimă liniștită e ca o casă caldă în mijlocul iernii, adăugă Bibi cu blândețe.
Rozi își plecă urechile.
— Îmi pare rău, Albinu. Nu am știut că rădăcinile MELE cresc și spre tunelul tău.
— Și mie îmi pare rău, Rozi. Nu am vrut să stric grădina. Poate... poate putem împărți locul?
Bibi zâmbi din ochi și se înălță din nou, rotindu-se deasupra ca un nor de pace. Din acea zi, Rozi și Albinu au plantat împreună o mini-grădină în zăpadă: cu mușchi, scoarță și pietricele colorate. Iar animalele din tundră au învățat un lucru mare de la bufnița cea tăcută: „Pacea începe cu o inimă care ascultă și se roagă să înțeleagă."
Și așa, cu inima plină de bunătate, bufnița Bibi a reușit să aducă pace între Rozi și Albinu. Nu a țipat, nu s-a grăbit să judece, ci a ascultat cu răbdare și a vorbit cu blândețe.
Și noi putem face la fel! Data viitoare când vedem pe cineva supărat sau când ne simțim răniți, să ne amintim de Bibi și să alegem calea păcii — prin iertare, ascultare și înțelegere.
Isus ne promite că cei care aduc pacea sunt fericiți, pentru că seamănă cu El.
Vă îmbrățișez cu drag și vă spun pe curând!
Fiți o rază de pace acolo unde mergeți!
