Cearta din Cărare
O poveste despre prietenie, iertare și importanța de a asculta cu răbdare înainte de a acuza pe cineva.
Dragii mei, ați știut că vorbele pe care le spunem pot fi ca o îmbrățișare sau ca o piatră? Când vorbim frumos, ne facem prieteni. Dar când ne grăbim să ne supărăm sau să acuzăm pe cineva fără să știm adevărul, putem răni. În povestea de azi, vom vedea cât de important este să fim blânzi, să ascultăm cu răbdare și să iertăm atunci când cineva greșește. Pentru că prietenia adevărată crește acolo unde inimile sunt bune și cuvintele sunt frumoase.
Într-o dimineață senină, cu soare blând și frunze fosnind ușor, iepurașul Toto sărea vesel pe cărarea care ducea spre grădina de morcovi sălbatici. În lădița lui mică, purta câteva mere roșii, strânse cu grijă pentru prietenii lui din pădure.
Toto cânta din mers un cântecel, dar la o curbă, o rafală de vânt i-a împins lădița de pe spate. Merele s-au rostogolit peste tot. Un măr s-a lovit de un tufiș, altul a căzut într-o baltă.
— Hei! Cine-a făcut asta? a strigat Toto, speriat și nervos.
Chiar atunci, dintre frunze a apărut vulpița Runa. Avea coada pufoasă plină de frunze și părea că ieșise chiar din tufișul de lângă cărare.
— Tu ai fost! Ai împins coșul meu! a zis Toto, privind-o acuzator.
Runa s-a oprit brusc.
— Eu? Abia am ieșit din frunziș. Nici n-am știut că ești aici...
— Nu te cred! E clar că ai vrut să te joci și ai stricat tot! răspunse Toto, din ce în ce mai supărat.
În acel moment, a apărut și ariciul Dodo, care se apropia încet, cu o frunză prinsă pe spinare.
— Ce se întâmplă? a întrebat, dându-și seama că a nimerit într-o ceartă.
— Runa a răsturnat merele! a spus Toto.
— Nu-i adevărat! a spus Runa, roșind de supărare.
— Eu doar am văzut... adică, cred că vântul... a început Dodo, dar s-a oprit. Nu voia să supere pe nimeni.
Vocea lui Toto tot creștea, iar Runa se încrunta. În pădure, liniștea dimineții a fost înlocuită de cuvinte grele și priviri încruntate.
De sus, dintr-un stejar bătrân, bufnița Matilda privea totul cu ochii ei mari și blânzi. A coborât lin și s-a așezat pe o creangă joasă.
— Ce se petrece aici, dragi copii? a întrebat cu o voce caldă.
Toto a început să vorbească repede, Runa o întrerupea, iar Dodo doar dădea din cap. Matilda a ridicat o aripă:
— Haideți să ne așezăm toți puțin. Un cuvânt spus cu liniște e mai puternic decât unul strigat.
Au tăcut toți și s-au așezat în cerc.
— Spuneți-mi, întreabă Matilda blând, dacă voi ați fi fost cei care au greșit, cum v-ați dori să fiți tratați?
Toto a privit în jos.
— Aș vrea... să fiu iertat. Să fiu întrebat ce s-a întâmplat, nu certat din prima.
— Și eu... cred că am fost cam repezită, spuse Runa. N-am vrut să fiu mândră, dar m-am supărat că nu m-a crezut.
Dodo a vorbit încet:
— Eu cred că vântul a împins coșul. Eu am văzut, dar... mi-a fost teamă să spun, să nu se supere nimeni pe mine.
Bufnița a zâmbit.
— Vedeți? Adevărul nu doare, când este spus cu blândețe. Și iertarea e cel mai frumos dar pe care ni-l putem face unii altora.
Toto s-a ridicat și i-a întins o mână Runei.
— Îmi pare rău. Te-am acuzat fără să știu adevărul.
— Și mie îmi pare rău că m-am supărat prea repede, a spus Runa.
— Iar eu promit că data viitoare nu mai tac, a spus Dodo, zâmbind timid.
Toți au adunat merele și au curățat cărarea. Apoi, Matilda i-a invitat să se oprească puțin, în liniște, și a rostit o rugăciune simplă:
„Doamne, învață-ne să fim blânzi, răbdători și buni unii cu alții. Să spunem adevărul și să iertăm, cum Tu ne ierti pe noi. Amin."
În ziua aceea, pădurea a învățat ceva prețios: când vorbești cu inimă curată și asculți cu răbdare, prietenia crește, ca un copac bine udat.
Morala poveștii
Ați văzut cât de frumoasă devine pădurea când toți aleg să ierte și să spună adevărul?
Și noi putem face la fel – acasă, la școală sau cu prietenii. Să ne amintim că Domnul Isus ne iubește și ne iartă, și ne cheamă și pe noi să iubim și să iertăm. Data viitoare când te superi sau vezi o nedreptate, oprește-te puțin și gândește-te: „Ce-ar face Isus în locul meu?"
