Elu Ascultă

Bună, dragii mei!

Astăzi vă invit într-o călătorie plină de soare, frunze și prietenie adevărată. Vom cunoaște un pui de elefant curios pe nume Elu și o antilopă înțeleaptă care îi aduce în fiecare zi frunze speciale, nu doar ca să le mănânce… ci ca să-l ocrotească și să-l învețe.

În povestea de azi vom descoperi cât de important este să ascultăm cu inima pe cei care ne iubesc, fie că sunt părinți, bunici sau prieteni dragi. Haideți să ne deschidem urechile, dar mai ales sufletul, și să vedem ce putem învăța din pățania lui Elu!

Elu Ascultă

Într-o poiană largă și plină de cântec, trăia un pui de elefant pe nume Elu. Era jucăuș, cu ochii rotunzi și curioși, și creștea văzând cu ochii. De când era mic, o antilopă bătrână și înțeleaptă, Timi, venea zilnic să-i aducă frunze proaspete, rotunde și suculente — nu doar pentru hrană, ci și ca să-l apere de soarele dogoritor.

— O frunză bună e ca o umbrelă pentru suflet — spunea Timi, așezând cu grijă frunza pe capul lui Elu.

Mama lui Elu o îndrăgea tare pe Timi. Era prietena ei din copilărie și o ajutase adesea când Elu era bolnav sau speriat.

Într-o zi, Elu a văzut un grup de pui de antilopă râzând și sărind prin soare. Unul dintre ei a strigat:

— Hei, elefănțelule, iar stai cu frunza pe cap ca un moșneag? Ce frică-ți e de soare?

Elu a simțit cum i se înroșesc urechile.

— Eu? Frică? Nici gând! Eu pot merge oriunde, fără frunze și fără sfaturi bătrânești! — a spus, trântind frunza jos.

Când Timi a venit mai târziu cu frunza cea nouă, Elu i-a spus, fără să o privească:

— Nu mai e nevoie. Sunt mare acum. Pot avea grijă de mine singur.

Timi a tăcut o clipă, apoi a lăsat frunza jos, la rădăcina unui copac.

— Bine, dragul meu. Când ai nevoie… știi unde să mă găsești.

Ziua următoare, Elu a pornit singur în savană. Soarele era mai fierbinte decât oricând, dar el mergea mândru, fără frunză. La un moment dat, a auzit un tunet slab. Cerul se înnegura, iar din depărtare venea o furtună de praf și vânt.

Puii de antilopă au fugit spre adăposturi. Elu, fără frunză, fără Timi, a rămas în mijlocul câmpului. Vântul îi biciuia ochii, nisipul îi intra în trompă, iar razele soarelui ardeau necruțător pielea sa delicată.

S-a așezat speriat sub un copac uscat. „Ce bine ar fi fost să am frunza Timi…" gândi el. Lacrimile i se amestecau cu praful.

Apoi, de nicăieri, a apărut silueta subțire a lui Timi, cu pași calmi și siguri. Avea frunza în spate, ținută cu grijă.

— Știam că poate vei avea nevoie de ea — a spus blând.

A întins frunza peste Elu, formând o umbrelă mare, răcoroasă. S-au așezat amândoi tăcuți, până când furtuna a trecut.

Elu s-a uitat la Timi cu ochii plini de recunoștință.

— Îmi pare rău, Timi. Am vrut să fiu mare, dar am uitat că unii care par mici… poartă cea mai mare grijă.

Timi a zâmbit:

— A fi mare nu înseamnă să fi singur, ci să știi când să asculți. Iar tu ai făcut un pas mare azi, Elu.

Cei care ne îngrijesc — fie părinți, bunici, ori prieteni dragi — sunt ca frunzele bune: ne hrănesc cu înțelepciune și ne ocrotesc, chiar când nu ne dăm seama. Iar tânărul înțelept este cel care nu aleargă doar după ce i se pare frumos, ci ascultă cu inimă bună pe cei care veghează asupra lui.

Ce lecție frumoasă am învățat astăzi, nu-i așa?

Elu a crezut că a fi mare înseamnă să nu mai aibă nevoie de sfaturi. Dar a descoperit că adevărata putere stă în a asculta cu înțelepciune pe cei care veghează asupra noastră cu dragoste și răbdare.

Și noi, la rândul nostru, putem fi mai înțelepți atunci când primim cu recunoștință grijile și îndrumările celor care ne vor binele.

Vă mulțumesc că ați ascultat povestea cu inima deschisă. Să fim cu toții ca Elu — curajoși, dar și smeriți, buni și gata să învățăm în fiecare zi.

Până data viitoare, vă îmbrățișez cu drag și vă spun: La revedere, micii mei înțelepți!