Ocrotitorul meu blanos

Dragii mei,

Astăzi vreau să vă spun o poveste specială, cu o pisicuță curajoasă pe nume Zambilica. Dar nu e doar o poveste cu blănițe pufoase și lăbuțe moi. Este o poveste care ne învață ceva foarte, foarte important: atunci când ne este frică, când ne simțim singuri sau nu știm unde să fugim, Dumnezeu este mereu aproape. El ne iubește și ne ocrotește — prin părinți, prin familia noastră sau chiar în moduri neașteptate!

Așa că haideți să ascultăm cu inima deschisă și să vedem cum a învățat Zambilica lecția aceasta, chiar în mijlocul unei furtuni...

Ocrotitorul meu blanos

Zambilica era o pisicuță mică, pufoasă, cu ochi mari și mustăți zburliți. Era cea mai curioasă din tot satul. Sărea prin fân, urmărea fluturii și se strecura pe sub garduri în căutare de aventuri.

Într-o zi, norii negri s-au strâns pe cer. Vântul a început să sufle tare și fulgerele luminau cerul ca niște licurici supărați.

— „Fugiți! Vine furtuna!", a strigat motanul Vărzilă, alergând spre hambar.

Pisicuțele s-au ascuns în toate părțile: sub stoguri, în șură, sub mașina fermierului. Toate... mai puțin Zambilica.

Ea era prea departe de casă și, pe măsură ce ploaia începea să cadă cu stropi mari, s-a trezit singură și speriată pe deal.

Atunci a zărit o cușcă. O cușcă veche, dar solidă, cu acoperiș din lemn gros. Înăuntru... era Bobiță.

Bobiță era un câine mare, ciobănesc, cu labe cât o pernă și o coamă deasă. Pisicuțele spuneau povești înfricoșătoare despre el: „E fioros! Latră tare! Are colți cât furculițele!"

Dar Zambilica era udă, tremura de frig și fulgerele o făceau să se strângă toată ghem.

A făcut doi pași. Bobiță a ridicat capul.

— Miau... șopti ea.

Bobiță a lătrat scurt. Apoi s-a dat puțin la o parte și, fără să zică nimic, a ridicat lăbuța și a lăsat-o pe Zambilica să se cuibărească sub burtica lui.

Era cald. Era moale. Și era... sigur. Furtuna bătea cu putere afară, dar acolo, în blana lui Bobiță, Zambilica a închis ochii.

A doua zi, soarele a apărut iar. Iar Zambilica a ieșit din cușcă și a zâmbit pisicește.

Motanul Vărzilă a sărit:

— Tu ai stat cu Bobiță?! N-ai fost... mâncată?

— Nu. M-a protejat. A fost adăpostul meu, când nimeni altcineva nu era aproape.

În grădina de sub deal... Pisicuțele stăteau în cerc, pe o pătură încălzită de razele soarelui. Blănițele le erau cam zbârlite de la umezeală, dar toate aveau curaj să vorbească acum, pericolul trecuse.

— Deci... chiar ai dormit în cușca lui Bobiță? – întrebă mititica Nini, cu ochii cât două alune.

Zambilica dădu din cap încet.

— Da. Și a fost... bine.

— Dar... dar nu ți-a fost frică?! – sări motanul Vărzilă. – E așa de mare! Și latră! Și... e câine!

Zambilica oftă adânc și-și strânse coada în jurul lăbuțelor.

— Mi-a fost frică... tare frică. Când am văzut cușca, inima îmi bătea cât să sară din piept. Bobiță m-a privit drept în ochi. Dar... mi-am adus aminte că el trăiește cu noi. E câinele familiei mele. M-a văzut crescând. Și, chiar dacă pare mare și înfricoșător, el m-a apărat mereu — numai că eu am uitat asta în frica mea.

Pisicuțele au tăcut.

Zambilica continuă, cu o voce mai blândă:

— Așa cum familia ne iubește și ne protejează, și chiar dacă uneori părinții ne ceartă sau par severi, ei sunt prima mână pe care Dumnezeu a lăsat-o să ne apere. Și dacă părinții nu sunt aproape, Dumnezeu trimite pe cine are El pregătit. Poate fi un om bun... sau chiar un câine cu ochi blânzi și o blăniță caldă.

— Deci... Bobiță e ca un înger cu colți? – chicoti Nini.

Toate au râs. Și, de pe deal, Bobiță se uita la ele liniștit, cu limba atârnând veselă și coada legănându-se.

Dumnezeu ne iubește atât de mult, încât ne-a pus în familii care să ne protejeze. Când nu ne simțim în siguranță sau când suntem speriați, putem să mergem la părinții noștri, dar și să ne rugăm. Dumnezeu va trimite întotdeauna un loc sigur — chiar și acolo unde ne așteptăm mai puțin.

Ce frumos a fost, nu-i așa?

Zambilica a învățat că, deși uneori lucrurile par înfricoșătoare, Dumnezeu are grijă de noi. El a pus lângă noi oameni dragi — mama, tata, bunici sau frați — care sunt ca un adăpost. Și când ei nu pot fi lângă noi, Dumnezeu trimite ajutorul Lui exact la timp, pentru că El este „un ajutor care nu lipsește niciodată în nevoi" (Psalmii 46:1).

Să nu uităm: oricând ne este teamă, putem să ne rugăm și să spunem simplu:

„Doamne, ajută-mă! Protejează-mă!"

Acum vă îmbrățișez cu drag, dragi copii, și vă spun:

Fiți curajoși, fiți buni și nu uitați niciodată că Dumnezeu veghează mereu asupra voastră!

Ne revedem curând cu o nouă poveste!

La revedere și Dumnezeu să vă ocrotească!